Nu știu exact cum să încep povestea aceasta, pentru că nici eu nu știu să spun cu precizie când a început. Știu doar că, la un moment dat, Sfântul Efrem cel Nou a început pur și simplu să-mi apară peste tot. Până atunci nu știam aproape nimic despre el. Nu îi cunoșteam povestea, nu aveam o evlavie deosebită față de el și nici nu îl căutasem vreodată. Și totuși îi vedeam numele. Îmi apărea câte ceva despre el. Din nou. Și din nou. La început am considerat că este o coincidență. Numai că, dintre toate lucrurile pe care le-aș fi putut face, am simțit că vreau să îi citesc Acatistul. Nu știu nici astăzi să explic de ce. Pur și simplu voiam. Și am început să îl citesc.
Eram într-una dintre cele mai grele perioade ale vieții mele. Primisem un diagnostic oncologic și, chiar dacă încercam să-mi continui viața normal, exista undeva, permanent, frica. Frica de următoarea analiză, de următorul CT, de următorul RMN, de următorul rezultat. Dar se întâmpla ceva ciudat. De fiecare dată când citeam Acatistul Sfântului Efrem, mă linișteam. Nu dispărea realitatea. Nu dispărea diagnosticul. Dar parcă dispărea pentru o vreme zgomotul acela din mintea mea care îmi spunea toate lucrurile rele care s-ar putea întâmpla. Și am continuat să-l citesc.
Între timp veneau analizele. Și, aproape de fiecare dată, primeam câte o veste bună. Lucrurile de care mă temeam nu se confirmau. Investigațiile mele erau bune. Eu mă simțeam bine. Am trecut prin operație. Am mers înainte. Iar printre toate acestea, lucru care poate părea ciudat de spus atunci când vorbești despre o perioadă în care ai trecut prin cancer, au continuat să mi se întâmple și lucruri frumoase.
Viața nu devenise doar boală. Mai exista bucurie. Mai existau oameni, întâmplări, râsete, speranțe. Mai existau dimineți în care mă trezeam și, pentru câteva clipe, uitam complet că sunt „pacient oncologic”. Și undeva, în tot drumul acesta, Sfântul Efrem a rămas.
Nu pot demonstra nimănui ce a fost coincidență și ce nu a fost. Și nici nu simt nevoia să o fac. Pot spune doar ceea ce am trăit eu.
Un sfânt despre care nu știam aproape nimic a început să apară în viața mea exact într-o perioadă în care aveam nevoie disperată să simt că nu sunt singură. Am început să îi citesc Acatistul fără să-mi spună nimeni să o fac. Și am găsit liniște. Apoi au venit, una câte una, vești bune. Poate că altcineva va numi toate acestea coincidențe. Eu nu le mai simt așa. Eu simt că Sfântul Efrem cel Nou m-a ajutat și mă ajută foarte mult. Și, poate mai presus de toate, simt că a venit spre mine înainte ca eu să știu măcar că trebuie să îl caut.
De aceea scriu aici. Pentru că poate există cineva care citește acum aceste rânduri și căruia îi este frică. Poate așteaptă o analiză. Poate tocmai a primit un diagnostic. Poate este într-un spital. Sau poate trece pur și simplu printr-o perioadă în care simte că nu mai poate duce încă o grijă. Nu pot să îi promit că totul va ieși așa cum își dorește.
Dar pot să îi spun atât: Uneori, în cele mai întunecate perioade ale vieții, apare o lumină dintr-un loc în care nici măcar nu te-ai gândit să o cauți. Pentru mine, lumina aceea a purtat numele Sfântului Efrem cel Nou. Și încă îi citesc Acatistul. Cu recunoștință. Cu speranță. Și cu sentimentul, pe care nu știu să îl explic mai bine în cuvinte, că nu sunt singură.